ADHD

Există oameni care par mereu distrași, dar visează în detalii mai vii decât alții. Oameni care uită ce căutau în cameră, dar îți pot povesti tot ce-au observat pe drum. Oameni care, în timp ce lumea îi ceartă că "nu stau locului", încearcă să-și țină gândurile în același loc măcar pentru o clipă. ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare recunoscută clinic, definită cu precizie în DSM-5, dar trăită profund în tăcerea zilnică a celor care o poartă.

Criterii de diagnostic – conform DSM-5

A. Un model persistent de deficit de atenție și/sau de hiperactivitate-impulsivitate care interferează cu funcționarea sau dezvoltarea, caracterizat prin lipsă de atenție și/sau hiperactivitate și impulsivitate

Lipsa de atenție

Neatenția se manifestă prin cel puțin șase dintre următoarele simptome (sau cel puțin cinci pentru adolescenți de 17 ani și mai mari și adulți). Simptomele trebuie să fi fost prezente timp de cel puțin 6 luni, la o intensitate care este inconsistentă cu nivelul de dezvoltare și care are un impact negativ direct asupra activităților sociale și academice/profesionale:

1. Adesea nu reușește să acorde atenție detaliilor sau face greșeli din neatenție în sarcinile școlare, de muncă sau în alte activități (de exemplu, omite sau trece cu vederea detalii, munca este inexactă).
   → Asta nu înseamnă lipsă de inteligență, ci o dificultate de a menține focusul constant asupra detaliilor. Mintea sare peste, ca și cum ar "aluneca" pe suprafața lucrurilor.
2. Are adesea dificultăți în menținerea atenției în sarcini sau în timpul jocului (de exemplu, are dificultăți în a rămâne concentrat în timpul prelegerilor, conversațiilor sau lecturii prelungite).
   → Chiar și în conversațiile interesante, atenția poate fugi în mijlocul propoziției. Nu e lipsă de interes, ci o imposibilitate de a o ține în frâu.
3. Adesea pare că nu ascultă atunci când i se vorbește direct (pare că mintea este în altă parte, chiar și în absența unei distrageri evidente).
   → De multe ori e văzut ca dezinteres. În realitate, e o lipsă de ancorare în prezent, ca un radio care schimbă posturile singur.
4. Adesea nu urmează instrucțiunile și nu finalizează sarcinile școlare, domestice sau de la locul de muncă (de exemplu, începe sarcina dar se pierde rapid și este ușor distras).
   → Lucrurile începute rămân neterminate nu din lipsă de voință, ci pentru că traseul mental se ramifică prea repede în alte direcții.
5. Are adesea dificultăți în organizarea sarcinilor și activităților (dificultăți în gestionarea sarcinilor secvențiale; menținerea materialelor și a obiectelor în ordine; gestionarea timpului; nu reușește să respecte termenele-limită).
   → Organizarea devine o luptă cu haosul interior. Nu e vorba de "lene", ci de o lipsă reală de coerență executivă.
6. Adesea evită, nu le place sau este reticent(ă) să se angajeze în sarcini care necesită efort mental susținut (cum ar fi sarcinile școlare sau teme; pentru adolescenți și adulți, pregătirea rapoartelor, completarea formularelor, revizuirea documentelor lungi).
   → Ceea ce pentru unii e "doar o foaie de completat", pentru persoana cu ADHD poate părea un zid mental.
7. Adesea pierde lucruri necesare pentru sarcini și activități (de exemplu, materiale școlare, creioane, cărți, unelte, portofele, chei, hârtii, telefoane, ochelari, mobile).
   → E mai mult decât uitare. E o relație fragilă cu spațiul fizic și cu obiectele, ca și cum mintea nu reține ancorele din jur.
8. Este adesea ușor distras(ă) de stimuli externi (pentru adolescenți și adulți, pot fi incluse și gândurile nelegate de sarcină).
   → Un zgomot în fundal, un gând fugitiv sau o emoție trecătoare pot fura complet firul acțiunii.
9. Este adesea uituc(ă) în activitățile zilnice (de exemplu, face treburile casnice, își amintește să sune înapoi, să plătească facturi, să-și țină programările).
   → În loc de "nepăsare", este vorba despre o relație dificilă cu rutina, cu memoria de lucru și cu continuitatea sarcinilor.

Hiperactivitate și impulsivitate

Pentru ca hiperactivitatea și impulsivitatea să indice ADHD, trebuie să se manifeste cel puțin șase dintre comportamentele de mai jos (sau cel puțin cinci, în cazul adolescenților de peste 17 ani și adulților).
Aceste manifestări trebuie să fie constante timp de cel puțin 6 luni, să nu fie potrivite pentru nivelul de dezvoltare al persoanei și să aibă un impact vizibil asupra vieții de zi cu zi în relații, în școală sau la locul de muncă.

1. Adesea își mișcă nervos mâinile sau picioarele sau se foiește pe scaun.
   → Este acea neliniște corporală continuă; nu poate sta nemișcat, ca și cum energia s-ar revărsa involuntar prin membre. Chiar și în repaus, corpul nu se oprește.
2. Adesea se ridică în situații în care se așteaptă să rămână așezat (de exemplu, se ridică din bancă în sala de clasă, în birou sau în alte situații în care ar trebui să rămână pe loc).
   → Pentru un copil cu ADHD, statul cuminte în bancă nu e o regulă greu de acceptat, ci o imposibilitate fizică. Corpul pare că o ia înaintea regulilor.
3. Adesea aleargă în jurul sau se cațără în situații în care acest lucru este nepotrivit. (La adolescenți sau adulți, acest comportament se poate manifesta ca neliniște subiectivă.)
   → Cu vârsta, comportamentul se transformă în neliniște interioară. Adulții cu ADHD nu mai aleargă fizic, dar simt un permanent freamăt în interior, o nevoie de mișcare sau de "altceva".
4. Adesea este incapabil(ă) să se joace sau să se implice în activități recreative în liniște.
   → Chiar și relaxarea poate deveni un stres. Persoana cu ADHD nu reușește "să stea" în momentele de calm, jocurile devin intense, vorbirea e accelerată, liniștea e inconfortabilă.
5. Este adesea "în mișcare" acționând ca și cum ar fi "mânat(ă) de un motor" (de exemplu, nu poate sau îi este inconfortabil să stea nemișcat(ă) o perioadă îndelungată, așa cum se întâmplă în restaurante, la întâlniri; alții pot avea impresia că persoana este neliniștită sau greu de urmărit).
   → Aceasta este una dintre cele mai recognoscibile trăsături. Persoana pare mereu grăbită, chiar și când nu are unde să ajungă. Parcă e împinsă din interior de un motor invizibil.
6. Adesea vorbește excesiv.
   → Nu e doar "vorbăreț", ci un flux greu de oprit ca și cum mintea și gura ar funcționa simultan, fără filtru. Uneori, și în contexte în care tăcerea ar fi fost mai potrivită.
7. Adesea răspunde la întrebări înainte ca acestea să fie complet formulate (de exemplu, termină propozițiile altora; nu așteaptă rândul în conversație).
   → Impulsivitatea nu este doar comportamentală, ci și verbală. Graba de a interveni, de a completa, vine nu din nepolitete, ci dintr-o nevoie de a acționa imediat ce apare un gând.
8. Adesea are dificultăți în a-și aștepta rândul (de exemplu, în rânduri, la jocuri).
   → A aștepta rândul e ca o tortură subtilă: timpul pare că se dilată, iar corpul o ia înaintea contextului.
9. Adesea întrerupe sau se bagă peste ceilalți (de exemplu, se bagă în conversații, jocuri sau activități; poate începe să folosească lucrurile altora fără permisiune; adolescenții și adulții pot prelua sau interfera în ceea ce fac alții).
   → Limitele sociale nu sunt întotdeauna ușor de perceput. ADHD-ul poate face dificilă observarea momentului potrivit, iar intervenția vine brusc, uneori fără intenție intruzivă.

B. Câteva simptome de lipsă de atenție sau de hiperactivitate-impulsivitate au fost prezente înainte de împlinirea vârstei de 12 ani.

Explicație:
ADHD nu este ceva ce apare "din senin" la vârsta adultă. Deși mulți ajung să fie diagnosticați târziu, simptomele esențiale își fac simțită prezența încă din copilărie, chiar dacă uneori nu sunt recunoscute ca atare. Poate au fost puse pe seama "lipsei de disciplină", "visării" sau "energii în exces".

C. Câteva simptome de lipsă de atenție sau de hiperactivitate-impulsivitate sunt prezente în două sau mai multe situații (e.g., acasă, la școală, la serviciu; cu prietenii sau rudele; în alte activități).

Explicație:
Pentru ca diagnosticul să fie valid, simptomele nu trebuie să apară doar într-un singur mediu (cum ar fi doar la muncă sau doar în relația cu familia). ADHD-ul este o tulburare pervazivă adică se manifestă în mai multe contexte ale vieții, pentru că ține de modul în care funcționează creierul, nu doar de mediu.

D. Există dovezi clare că simptomele interferează cu funcționarea socială, școlară sau profesională, sau îi diminuează calitatea.

Explicație:
ADHD nu se reduce la "a fi neatent" sau "prea energic". Pentru ca diagnosticul să fie pus, aceste comportamente trebuie să aibă un impact concret: dificultăți în a menține prietenii, rezultate slabe la școală sau probleme la locul de muncă. Nu este suficient ca simptomele să existe, ele trebuie să și afecteze viața de zi cu zi.

E. Simptomele nu apar exclusiv în timpul schizofreniei sau al altei tulburări psihotice și nu pot fi explicate mai bine printr-o altă tulburare mentală (e.g., tulburare afectivă, tulburare anxioasă, tulburare disociativă, tulburare de personalitate, intoxicația cu substanțe sau sevrajul).

Explicație:
Acest criteriu ajută la excluderea altor posibile cauze. Uneori, simptomele asemănătoare cu cele din ADHD pot apărea și în alte tulburări de exemplu, un episod maniacal, o tulburare de anxietate severă sau efectele unei substanțe. Așadar, diagnosticul de ADHD se pune doar după ce excludem alte cauze mai plauzibile.

A se specifica tipul:

Tablou clinic combinat: Dacă atât Criteriul A1 (lipsa de atenție), cât și Criteriul A2 (hiperactivitate-impulsivitate) au fost întrunite în ultimele 6 luni.

Explicație:
Aceasta este forma mixtă a ADHD, în care persoana prezintă simptome din ambele arii, neatenție și hiperactivitate/impulsivitate. Este cel mai des întâlnit tip în practica clinică.

Tablou clinic cu predominanța lipsei de atenție: Dacă este întrunit Criteriul A1 (lipsa de atenție), dar nu este întrunit Criteriul A2 (hiperactivitate-impulsivitate), în ultimele 6 luni.

Explicație:
Forma adesea "tăcută" a ADHD, predominantă în rândul fetelor și femeilor. Nu implică agitație vizibilă, ci mai degrabă o dificultate internă de concentrare și organizare.

Tablou clinic cu predominanța hiperactivității/impulsivității: Dacă este întrunit Criteriul A2 (hiperactivitate-impulsivitate), dar nu este întrunit Criteriul A1 (lipsa de atenție), în ultimele 6 luni.

Explicație:
Forma care sare cel mai rapid în ochi în copilărie: multă energie, impulsivitate, dificultăți de autocontrol dar care poate continua și la vârsta adultă sub forme mai rafinate (de ex. vorbire rapidă, neliniște interioară).

A se specifica dacă:

În remisiune parțială: Atunci când anterior au fost întrunite toate criteriile, dar în ultimele 6 luni au fost întrunite mai puține criterii, iar simptomele actuale încă provoacă disfuncție socială, școlară sau profesională.

Explicație:
Simptomele s-au diminuat, dar nu au dispărut complet. Persoana se confruntă în continuare cu dificultăți, deși nu mai îndeplinește toate criteriile diagnostice.

A se specifica nivelul de severitate actuală:

Ușoară: Puține simptome sunt prezente (dacă sunt prezente) în exces față de cele necesare pentru stabilirea diagnosticului, iar manifestările provoacă doar disfuncții minore în sfera socială sau profesională.

Moderată: Sunt prezente simptome sau disfuncții între "ușoare" și "severe."

Severă: Multiple simptome sunt prezente (sau câteva deosebit de severe) în exces față de cele necesare pentru stabilirea diagnosticului, sau simptomele provoacă disfuncție semnificativă în sfera socială sau profesională.

Explicație generală:
Severitatea se stabilește în funcție de numărul de simptome și nivelul de impact asupra vieții: de la ușor (dificultăți minore), până la sever (afectare semnificativă în mai multe arii: social, muncă, școală, relații).

Elemente de diagnostic – ADHD

La baza tulburării cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) stă un model persistent de lipsă de atenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care afectează dezvoltarea și funcționarea persoanei. Acest model nu este legat de lipsa de înțelegere sau de sfidare, ci de un mod diferit de procesare neurocognitivă. Lipsa de atenție, în cazul ADHD, nu înseamnă absența interesului, ci apare prin abateri de la sarcină, dificultăți în a rămâne concentrat(ă), o tendință spre dezorganizare, ezitări frecvente, pierderea firului acțiunii. Persoana pare neatentă, dar în spatele acestei aparente neglijențe se află o luptă reală cu menținerea focusului. Copilul poate fi perceput ca fiind "uituc" sau "neascultător", iar adultul ca fiind neserios sau dezinteresat. În realitate, dificultatea vine dintr-o incapacitate de a filtra eficient distragerile și de a susține atenția în timp.

Hiperactivitatea se exprimă adesea printr-un exces de mișcare: un copil care aleargă prin casă fără oprire, un adolescent care se foiește constant, un adult care nu își găsește locul. Este vorba despre o activare constantă, uneori haotică, care nu este intenționată, ci apare automat, ca o nevoie internă greu de inhibat. Impulsivitatea, în schimb, se referă la acțiuni rapide, fără reflecție. Poate fi observată în comportamente riscante (precum traversarea străzii fără a se asigura), întreruperea frecventă a altora în conversații sau incapacitatea de a aștepta rândul. Este o dificultate reală în a amâna răspunsul imediat, totul trebuie făcut acum.

Pentru ca diagnosticul de ADHD să fie valid, simptomele trebuie să fie prezente înainte de vârsta de 12 ani. Acest lucru reflectă faptul că ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, care își are rădăcinile în copilărie. Uneori, simptomele din copilărie pot fi recunoscute retrospectiv abia la vârsta adultă, ceea ce face esențială obținerea unor informații suplimentare din surse externe (de la părinți, cadre didactice etc.). Un alt element important este că manifestările trebuie să fie prezente în cel puțin două contexte de viață – de exemplu, acasă și la școală sau la locul de muncă. Dacă simptomele apar doar într-un singur mediu, ele pot avea o altă cauză (precum stresul de mediu, relațiile familiale, anxietatea de performanță). ADHD nu este dependent de un context anume — el se manifestă transversal în mai multe domenii ale vieții.

Pentru o evaluare corectă, este important ca simptomele să fie confirmate și de către alte persoane care au cunoscut individul în diverse contexte. De cele mai multe ori, confirmarea vine de la părinți, profesori sau colegi, care pot observa tiparele comportamentale recurente, în special în copilărie. În plus, simptomele pot varia în funcție de context. Ele pot fi diminuate atunci când persoana primește recompense frecvente, este supravegheată îndeaproape, se află într-un mediu nou sau participă la activități captivante. Cu alte cuvinte, ADHD nu înseamnă că persoana nu poate fi atentă niciodată, ci că atenția nu este disponibilă în mod constant și voluntar, ci fluctuează în funcție de motivație, structură și context.

Elemente asociate care susțin diagnosticul

ADHD nu vine niciodată singur. Deși manualul spune clar care sunt criteriile necesare pentru diagnostic, în realitate, tabloul complet al acestei tulburări este adesea însoțit de mici nuanțe, expresii indirecte, semne pe care le-ai putea trece ușor cu vederea dar care spun o poveste. Unii copii cu ADHD încep prin a vorbi mai târziu sau se dezvoltă social într-un ritm diferit. Nu e o regulă, dar întârzierea ușoară în limbaj, în motricitate sau în relaționare este frecvent asociată cu acest profil neuropsihologic. Tot la fel, toleranța scăzută la frustrare, iritabilitatea sau schimbările bruște de dispoziție sunt trăsături care pot colora emoțional ziua unei persoane cu ADHD și care, de multe ori, nu sunt recunoscute ca parte din tablou.

În copilărie, dificultățile de atenție și impulsivitate pot afecta performanța academică, chiar și în lipsa unei tulburări de învățare propriu-zise. Iar la vârsta adultă, aceeași dinamică se poate traduce prin rezultate profesionale sub nivelul potențialului, dezorganizare internă sau eșec în a duce lucrurile până la capăt, deși intenția există. La nivel social, hiperactivitatea și impulsivitatea pot duce la respingere. Copilul care întrerupe constant, care aleargă, care pare că "nu ascultă" sau vorbește neîncetat devine ținta excluderii. Nu din răutate, ci din lipsă de înțelegere. ADHD-ul doare și aici, în felul în care influențează locul unei persoane în grup. În adolescență și la vârsta adultă, în special în cazurile netratate sau neînțelese, ADHD-ul poate fi însoțit de suferință profundă. Rata tentativelor de suicid este mai ridicată, mai ales dacă apar și alte tulburări (cum sunt depresia, consumul de substanțe sau anxietatea). Neatenția nu este doar un inconvenient. Poate fi un factor de risc în viața reală: la volan, în relații, în gestionarea banilor, în luarea deciziilor.

Și totuși, nu există un test de sânge sau o scanare cerebrală care să arate: "da, ai ADHD". Nu există un marker biologic specific. Deși studiile arată că, în medie, copiii cu ADHD au activitate cerebrală diferită (cum ar fi unde lente pe EEG, volum cerebral ușor redus sau întârziere în maturarea cortexului), aceste diferențe nu sunt suficiente pentru a pune un diagnostic. Ele ne confirmă însă un lucru important: ADHD-ul nu este o invenție, este o realitate neurologică. Chiar și în cazurile în care ADHD apare alături de o condiție genetică rară (de exemplu, sindromul X fragil sau deleția 22q11), evaluarea trebuie făcută pe baza tabloului clinic, nu a etichetei biologice. Ce contează, în final, este modul în care trăiește persoana acele simptome: cum îi afectează relațiile, munca, stima de sine și cum îi putem fi alături.

De unde începe, cum evoluează și ce factori îi croiesc drumul

ADHD-ul nu e un fenomen rar și nici o invenție modernă. Studiile spun că aproximativ 5% dintre copii și 2,5% dintre adulți trăiesc cu această tulburare de neurodezvoltare, iar realitatea de zi cu zi confirmă adesea aceste cifre. Doar că, de multe ori eticheta vine târziu, uneori la adolescență, alteori la 40 de ani, când cineva obosit de propriul haos interior ajunge, într-un final, să pună întrebarea corectă: "Oare a fost ADHD tot timpul?"

De obicei, semnele apar devreme. Mulți părinți spun că "încă de când a început să meargă, nu mai stătea locului". Dar la vârste mici, agitația și energia sunt firești, așa că simptomele rămân adesea neobservate. Adevăratul test vine odată cu școala. Atunci când copilul trebuie să stea în bancă, să urmeze reguli, să-și planifice acțiunile, să-și țină rândul. ADHD-ul devine vizibil în momentele în care "a fi atent" devine o condiție a reușitei. În copilărie, hiperactivitatea e adesea în prim-plan. Alergatul prin clasă, întreruperile frecvente, vorbitul peste alții, impulsivitatea care nu apucă să treacă prin filtrul gândirii. În adolescență, hiperactivitatea începe să se domolească, dar în locul ei rămâne neliniștea interioară: nevoia de a face ceva, orice, doar ca să nu simți golul. Lipsa de atenție devine mai clară, iar problemele de organizare, amânare sau nefinalizare a sarcinilor pot duce la frustrări și eșecuri. La vârsta adultă, ADHD-ul nu dispare, doar se schimbă forma. Corpul poate sta pe loc, dar mintea nu. Agitația devine internă, impulsivitatea se traduce în decizii rapide, cheltuieli fără plan, schimbări dese de direcție, burnout. Iar lipsa de diagnostic poate aduce rușine, neînțelegere de sine, epuizare emoțională.

Dar de ce apare ADHD-ul? De ce unii oameni se nasc cu această sensibilitate neurologică și alții nu? Răspunsul nu e simplu. ADHD-ul nu are o singură cauză, ci apare dintr-o combinație de factori genetici, biologici și de mediu. Se moștenește adesea, rudele de gradul I ai celor cu ADHD au un risc crescut. Studiile arată că există și legături cu anomalii ale somnului, tulburări vizuale, carențe nutriționale sau epilepsie. De asemenea, greutatea foarte mică la naștere, expunerea la fumat în sarcină, lipsa stimulării în primii ani de viață, infecțiile cerebrale timpurii sau contactul cu neurotoxine pot influența dezvoltarea sistemului nervos. Și totuși, nu există un "vinovat" clar. Nu e vina părinților, nu e alegerea copilului, nu e rezultatul unei educații greșite. ADHD-ul nu se educă, nu se pedepsește și nu dispare dacă îl ignori. Este o realitate neurologică care cere înțelegere, structură și sprijin, nu corecții dure sau etichete.

Într-o lume care valorizează concentrarea, organizarea și autocontrolul, ADHD-ul poate părea un handicap invizibil. Dar cu diagnostic corect, suport real și adaptări inteligente, poate deveni doar o altă formă de a fi, una care gândește în spirală, simte intens și trăiește altfel timpul.

ADHD-ul în lume, în școală și în relații: contextul care dă formă simptomelor

ADHD nu apare într-un vid. Nu trăiește izolat într-un manual de diagnostic. ADHD trăiește în copilul care nu-și poate ține rândul, în adolescentul care simte că nu-și mai controlează impulsurile, în adultul care își pierde locul de muncă pentru că uită, amână sau nu reușește să se adune. Dar dincolo de simptom, întotdeauna există și un context.

Elementele de diagnostic dependente de mediul cultural

ADHD poate arăta diferit în funcție de grupul cultural din care face parte copilul sau adultul. În unele comunități, un comportament agitat sau lipsa de atenție pot fi considerate normale pentru vârsta respectivă, în timp ce în altele sunt rapid etichetate ca problematice. De exemplu, rata de identificare clinică a ADHD în SUA este mai scăzută la afro-americani și la populația latino-americană decât la cea caucaziană nu pentru că ADHD-ul ar fi mai rar, ci pentru că simptomele sunt interpretate prin lentile culturale diferite. Asta ne arată că diagnosticul nu este un act izolat, ci un proces complex, care are nevoie de empatie, discernământ și înțelegerea contextului social al persoanei evaluate.

Elemente de diagnostic dependente de gen

ADHD este mai frecvent diagnosticat la băieți, în special în copilărie. Motivul? La băieți, simptomele apar adesea sub forma hiperactivității și impulsivității, comportamente zgomotoase, vizibile, greu de ignorat.
La fete, în schimb, predomină lipsa de atenție, visarea, dezorganizarea internă, anxietatea. De aceea, fetele sunt adesea diagnosticate mai târziu sau deloc. În realitate, ADHD afectează ambele genuri, dar se exprimă diferit și tocmai de aceea este important să nu ne uităm doar după forma "clasică".

Consecințe funcționale ale tulburării

ADHD-ul afectează viața reală. De la grădiniță până la locul de muncă.
La copii, tulburarea se asociază cu performanțe școlare scăzute, conflicte cu colegii, excludere socială. Adolescenții cu ADHD au o probabilitate mai mare de a dezvolta comportamente riscante, de a consuma substanțe sau de a abandona școala. La vârsta adultă, consecințele pot fi la fel de serioase: rezultate profesionale mai slabe, instabilitate financiară, divorțuri, pierderi de locuri de muncă, dificultăți în relațiile interpersonale și, în unele cazuri, risc crescut pentru tulburări afective sau de personalitate.

Relațiile de familie pot deveni tensionate. Un copil cu ADHD poate fi văzut ca "neascultător" sau "iresponsabil", iar părintele ca fiind prea permisiv sau prea autoritar când, de fapt, ambii se luptă cu ceva ce nu a fost înțeles suficient de timpuriu.

În formele severe, tulburarea afectează inclusiv relația cu legea: comportamentele impulsive sau lipsa de planificare duc la decizii riscante, acțiuni pripite sau conflicte cu autoritatea.

În concluzie, ADHD nu este doar o listă de simptome, este un mod de a fi care interacționează în mod constant cu lumea din jur. Iar lumea, la rândul ei, influențează cât de repede e recunoscut, cât de ușor e acceptat și cât de bine poate fi susținut. Ce contează, poate mai mult decât orice, este să-l recunoaștem dincolo de etichetă: în copilul agitat, în fata visătoare, în adultul care întârzie mereu. Pentru că de la recunoaștere începe vindecarea, sau măcar înțelegerea.

Diagnostic diferențial în ADHD

Diagnosticarea ADHD necesită o analiză minuțioasă, pentru a-l diferenția de alte condiții care pot prezenta simptome similare, dar care au mecanisme și evoluții diferite.

Tulburarea de opoziție și comportamentul sfidător: pot apărea ca rezistență față de autoritate, ostilitate sau refuz de a respecta regulile. În opoziție cu ADHD, impulsivitatea și agitația din această tulburare sunt direcționate în mod deliberat împotriva cerințelor externe, nu apar spontan și difuz.

Tulburarea explozivă intermitentă: implică crize intense de furie și agresivitate, cu impulsivitate ridicată, dar fără dificultățile de atenție caracteristice ADHD. Este rar diagnosticată în copilărie, și poate coexista cu ADHD.

Alte tulburări de neurodezvoltare:

• Autism: comportamentele repetitive, lipsa reciprocității sociale, fixarea pe rutine și interese restrânse sunt elemente definitorii. ADHD poate coexista cu autismul, dar trebuie diferențiat prin absența simptomelor de tip social atipic.
• Tulburarea specifică de învățare: lipsa de interes și frustrarea în sarcini școlare apar doar în arii academice specifice, nu la nivel global ca în ADHD.
• Dizabilitatea intelectuală: simptomele de neatenție sau agitație sunt proporționale cu nivelul cognitiv general. ADHD se diagnostichează doar dacă simptomele sunt în exces față de ceea ce s-ar aștepta pentru acel nivel intelectual.
• Tulburarea de atașament reactiv: comportamentul este marcat de răceală afectivă, dificultăți severe de relaționare și lipsă de atașament selectiv – elemente care nu apar în ADHD.

Tulburări de ordin emoțional sau afectiv:

• Tulburările anxioase: neatenția provine din preocupări interne și tensiune psihică, nu dintr-o tulburare neurodezvolutivă. ADHD se asociază cu neliniște motorie și distragere legată de stimuli externi.
• Tulburările depresive: neatenția apare în contextul scăderii dispoziției și energiei. ADHD nu implică pierderea interesului sau tristețe profundă.
• Tulburarea bipolară: simptomele de hiperactivitate și impulsivitate sunt episodice și asociate cu dispoziție euforică sau iritabilitate marcată.
• Tulburarea afectivă cu dereglare disruptivă: caracterizată prin iritabilitate cronică și accese de furie disproporționate. Se distinge de ADHD prin prezența unor episoade afective prelungite.

Tulburările de consum de substanțe: ADHD nu poate fi diagnosticat dacă simptomele apar exclusiv în contextul consumului activ sau sevrajului.

Tulburările de personalitate (borderline, narcisică, antisocială): la adolescenți și adulți, dificultățile de autoreglare pot semăna cu ADHD, dar apar pe fond de instabilitate identitară, frică de abandon sau relații perturbate.

Tulburările psihotice: lipsa de atenție și agitația pot apărea în timpul unui episod psihotic, dar dispar odată cu remisia. ADHD nu debutează brusc și nu implică simptome psihotice.

Simptomele induse de medicație: medicamentele pot cauza temporar agitație sau neatenție, imitând ADHD. Diagnosticul trebuie pus doar dacă simptomele sunt persistente și independente de medicamente.

Tulburările neurocognitive majore precoce (ex. demența): la vârstnici, tulburările de atenție și dezorganizarea pot indica o afectare cognitivă progresivă, nu un ADHD cu debut tardiv.

Comorbidități

Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD) rareori apare în izolare. Dimpotrivă, în majoritatea cazurilor, tabloul clinic este marcat de o comorbiditate complexă, care influențează severitatea simptomelor, prognosticul și intervențiile necesare.

Comorbiditatea cu tulburările de conduită și de control al impulsurilor este printre cele mai frecvente. Tulburarea de opoziție apare la aproximativ 50% dintre copiii cu ADHD, în timp ce tulburarea de conduită este prezentă în aproximativ o treime din cazuri, mai ales la copiii și adolescenții cu un istoric de comportament disruptiv sever.

La vârsta adultă, ADHD se asociază adesea cu tulburarea de personalitate antisocială, iar tulburarea afectivă cu dereglare disruptivă apare mai frecvent în rândul copiilor cu ADHD decât în populația generală.

Tulburările de învățare specifice, precum dislexia sau discalculia, sunt frecvente. Acestea agravează dificultățile academice și pot fi confundate cu neatenția ADHD, însă în multe cazuri coexistă și necesită evaluare separată.

ADHD este adesea comorbid și cu tulburări afective. Tulburările anxioase și depresive majore sunt printre cele mai frecvente asocieri, apărând în proporții mai mari decât în populația generală. Aceste comorbidități influențează negativ funcționarea socială, stima de sine și adaptarea emoțională.

Deși mai puțin frecventă, tulburarea bipolară poate apărea în asociere cu ADHD, iar în aceste cazuri, diferențierea simptomelor episodice maniacale de hiperactivitatea constantă din ADHD este esențială pentru un diagnostic precis.

ADHD coexista frecvent și cu tulburări din spectrul autismului, mai ales în formele cu debut precoce. În aceste cazuri, dificultățile de autoreglare și neatenția sunt accentuate de deficitele în interacțiunea socială și comportamentele repetitive.

La adolescenți și adulți, pot apărea comorbidități legate de consumul de substanțe, care pot masca sau exacerba simptomele de ADHD. Rata de comorbiditate cu tulburările de uz de substanțe este mai mare în rândul celor cu ADHD față de populația generală. Alte comorbidități posibile includ tulburarea obsesiv-compulsivă, tulburările de tip tic și, mai rar, tulburările psihotice. Acestea impun o diferențiere atentă, mai ales în cazurile cu debut precoce sau simptomatologie atipică. Nu în ultimul rând, ADHD se poate suprapune cu alte tulburări din clasa neurodezvoltării, precum tulburarea de dezvoltare a coordonării, ceea ce contribuie la dificultățile motorii frecvent observate în ADHD.

Altă tulburare cu deficit de atenție/hiperactivitate specificată

Această categorie se aplică atunci când simptomele caracteristice ale ADHD sunt predominante, dar nu sunt îndeajuns pentru a îndeplini toate criteriile complete ale unei forme tipice de ADHD (cu predominanța neatenției, hiperactivității/impulsivității sau forma combinată). Cu toate acestea, afectarea funcțională este semnificativă, iar disconfortul este vizibil în sfera socială, profesională sau în alte domenii importante de funcționare.

Diagnosticul este justificat în situațiile în care clinicianul alege să specifice motivul pentru care nu sunt îndeplinite criteriile complete spre exemplu:

• "cu insuficiente simptome de lipsă de atenție"
• "cu simptome sub pragul de durată necesară"
• "cu debut atipic al simptomelor" (de exemplu, după 12 ani)

Acest cod permite înregistrarea unui tablou clinic clar, în care există dovezi clinice ale ADHD, dar care nu poate fi încadrat formal într-una dintre categoriile clasice. Astfel, pacientul poate beneficia totuși de intervenții, sprijin și recunoașterea dificultăților sale în mod validat și documentat.

Tulburare cu deficit de atenție/hiperactivitate nespecificată

Această categorie este folosită atunci când predomină simptomele caracteristice ADHD, iar acestea cauzează disconfort și afectare semnificativă în viața individului: în sfera socială, profesională sau în alte domenii importante de funcționare , dar nu există suficiente informații pentru a stabili un diagnostic mai precis.

Este un diagnostic de excludere și se aplică în următoarele contexte:

• Informațiile disponibile sunt incomplete (ex. lipsesc detalii despre debutul simptomelor sau durata lor).
• Evaluarea se află într-un stadiu preliminar, iar clinicianul nu poate încă diferenția clar între formele clasice de ADHD și alte tulburări de neurodezvoltare.
• Cazul nu se încadrează complet în criteriile altor tulburări din aceeași categorie, dar simptomele sunt evidente și clinice.

Spre deosebire de varianta "specificată", aici clinicianul nu oferă un motiv clar pentru care criteriile nu sunt îndeplinite, doar recunoaște existența unei tulburări din spectrul ADHD, fără a o particulariza.

ADHD – o altfel de hartă a minții

Poate cel mai greșit lucru pe care-l facem când vorbim despre ADHD este că-l reducem la o listă de simptome. La un copil "prea agitat", la un adult "care uită mereu ceva", la o etichetă pusă prea repede sau prea târziu. Dar ADHD nu e nici lene, nici răsfăț, nici boala generației noi. Este o altă hartă a minții. O minte care funcționează în salturi, nu în linii drepte. Care simte totul intens și se pierde în detalii sau în zgomot. De fapt, cercetările recente vin să confirme ceea ce mulți trăiesc în tăcere de ani de zile. Un studiu publicat în The Lancet Psychiatry în 2017, care a analizat imagini cerebrale a peste 3200 de persoane, a arătat că anumite regiuni ale creierului (precum nucleul caudat și amigdala) sunt, în medie, mai mici la persoanele cu ADHD, comparativ cu cele fără. Nu e vorba de inteligență, ci de diferențe structurale și funcționale – o altă arhitectură a controlului atenției, impulsurilor și motivației.

Totodată, un meta-review din JAMA Psychiatry a concluzionat că ADHD are o componentă genetică ridicată estimată între 70 și 80%. Asta înseamnă că, în multe familii, ADHD nu e o excepție, ci o trăsătură transmisă transgenerațional, cu manifestări diferite, dar rădăcini comune. Și totuși, cele mai importante studii nu se desfășoară în laboratoare, ci în clasele în care un copil cu ADHD învață să nu se urască pe sine pentru că nu poate sta locului. În birourile în care un adult realizează, pentru prima dată, că nu e "defect", ci că are un nume pentru toată dezorganizarea aceea dureroasă. În familiile în care cineva spune: "Acum înțeleg de ce ți-a fost atât de greu." ADHD nu este doar despre a fi atent sau neatent. Este despre a trăi într-o lume care cere linearitate, în timp ce tu funcționezi în spirale. Este despre a găsi sens, structură și acceptare într-un sistem care, de multe ori, nu este construit pentru tine.

Dar vestea bună e că se poate trăi bine cu ADHD. Cu diagnostic corect, cu sprijin real, cu psihoeducație, psihoterapie și uneori tratament medicamentos, viața poate deveni mai coerentă. Și mai ales mai puțin plină de vinovăție. Poate nu vei fi niciodată genul de om care termină totul la timp. Poate vei trăi mereu cu zece file deschise în minte, dar vei învăța să le așezi altfel, să trăiești în ritmul tău, iar asta, în sine, este o formă de vindecare.