Tulburarea de comunicare socială

Unii copii vorbesc corect din punct de vedere gramatical, folosesc propoziții clare și cuvinte potrivite. Și totuși, ceva nu se leagă. Par să nu înțeleagă cum se folosește vorbirea pentru a construi relații, pentru a răspunde unui salut, pentru a susține o conversație. De multe ori, acești copii sunt considerați "nepoliticoși", "neatenți", "în lumea lor". Dar în realitate, suferința lor e profundă și tăcută. Acești copii nu duc lipsă de cuvinte. Ci de intuiția socială care le-ar spune cum, când și de ce să le folosească. Aici intervine o tulburare reală, adesea ignorată: tulburarea de comunicare socială (pragmatică).

Criterii de diagnostic (DSM-5)

A. Dificultăți persistente în folosirea socială a comunicării verbale și nonverbale, manifestate prin toate următoarele:

1. Deficit în folosirea comunicării pentru scopuri sociale (ex: salut, exprimarea emoțiilor, cerere de informații) într-o manieră adecvată contextului.
2. Afectarea abilității de a adapta modul de comunicare în funcție de context sau ascultător (ex: diferențele între vorbirea într-o clasă diferita de cea de la locul de joaca, adresarea fata de un copil diferita de cea fata de un adult; evitarea folosirii unui limbaj excesiv de formal).
3. Dificultăți în respectarea regulilor conversației și povestirii, cum ar fi vorbitul pe rând, reformularea când nu e înțeles, interpretarea semnalelor nonverbale, adaptarea mesajului în funcție de reacția celuilalt.
4. Dificultăți în înțelegerea aspectelor implicite ale comunicării, precum deducțiile, umorul, ironia sau metaforele.

B. Deficitele provoacă limitări în comunicare eficientă, participare socială, relații sau performanță academică/profesională.

C. Debutul simptomatologiei are loc în perioada de dezvoltare timpurie, chiar dacă poate deveni complet vizibil mai târziu, când cerințele comunicării cresc.

D. Simptomele nu pot fi mai bine explicate prin:

• tulburare din spectrul autist,
• dizabilitate intelectuală,
• întârziere globală de dezvoltare,
• sau altă tulburare mintală.

Elemente de diagnostic

Tulburarea de comunicare socială (pragmatică) nu afectează vorbirea în sine, ci utilizarea limbajului într-un context social. Este o dificultate primară în ceea ce privește aspectul pragmatic al limbajului, adică acea latură subtilă și interactivă a comunicării.

Copilul afectat poate avea un vocabular bogat și o exprimare clară, dar nu reușește să:

• interpreteze intenția celuilalt,
• adapteze discursul la situație,
• respecte schimbul de replici în conversații.

Lipsesc elementele de conexiune umană din comunicare. În viața reală, asta înseamnă că un copil poate părea detașat, neinteresat sau "inadecvat", deși în interior poate fi un copil viu, inteligent și dornic de relație.

Elemente asociate care susțin diagnosticul

Cel mai frecvent element asociat este întârzierea în dezvoltarea limbajului, în special în sfera pragmatică.

Unii copii cu această tulburare au istoric de:

• întârziere în dezvoltarea vorbirii și limbajului,
• dificultăți în interacțiunile sociale precoce,
• evitarea participării la jocuri de rol sau la schimburi conversaționale spontane.

Este important de menționat că tulburarea poate apărea:

• singură,
• dar și în contextul unui diagnostic de ADHD,
• sau al unei tulburări specifice de învățare.

Debut și evoluție

Deoarece comunicarea socială depinde profund de dezvoltarea vorbirii și a limbajului, diagnosticul se pune rareori înainte de vârsta de 4 ani. Până la 4–5 ani, copiii ar trebui să poată folosi vorbirea pentru a naviga social, nu doar pentru a cere lucruri. Dacă aceste abilități lipsesc, este un semnal de alarmă.

Formele ușoare ale tulburării pot rămâne ascunse până la începutul adolescenței, când cerințele de interacțiune devin mai complexe. Unii copii evoluează bine în timp, în special dacă primesc sprijin adecvat. Alții, însă, pot înregistra progrese lente, iar dificultățile devin evidente în context școlar și relațional.

În unele cazuri, deficitele timpurii în limbajul pragmatic se cronicizează și afectează:

• capacitatea de a lega prietenii,
• exprimarea în scris,
• și alte abilități academice și sociale.

Factori de risc și prognostic

Sunt implicați factori genetici și fiziologici.

Un istoric familial de:

• tulburări din spectrul autist,
• tulburări de comunicare,
• sau tulburări specifice de învățare,

…poate crește riscul de apariție a acestei tulburări.

Diagnostic diferențial

• Tulburarea din spectrul autismului este prima care trebuie exclusă.
  Diferența esențială: copiii cu tulburare pragmatică nu au comportamente restrictive sau repetitive, specifice autismului. Totuși, pentru a stabili acest lucru, este nevoie de o evaluare atentă a istoricului dezvoltării.
• ADHD: problemele de atenție pot afecta comunicarea, dar în ADHD nu lipsesc regulile conversaționale, sunt uitate, nu necunoscute.
• Fobia socială (tulburarea anxioasă socială): anxietatea e prezentă în interacțiuni, dar nu există o dificultate primară în folosirea limbajului.
• Dizabilitatea intelectuală sau întârzierea de dezvoltare: pot include dificultăți de comunicare socială, dar doar dacă deficitele sunt semnificativ mai mari decât cele explicabile prin nivelul cognitiv.

În loc de concluzie

Copilul cu tulburare de comunicare socială nu este lipsit de bunăvoință, de empatie sau de dorința de a fi aproape de ceilalți, așa cum uneori, în grabă, s-ar putea interpreta. El nu este nepoliticos, neatent sau "neinteresat de ceilalți". Ceea ce lipsește nu este afecțiunea, ci acele coduri subtile ale limbajului relațional, gesturile care nu se spun, dar se așteaptă, tonurile care nu se explică, dar se înțeleg, regulile conversației pe care cei mai mulți dintre noi le învață fără să știe că le învață. Acești copii nu au nevoie doar să vorbească corect, ci să fie ajutați să înțeleagă cum se creează un dialog, cum se construiește o relație, cum se citește intenția celuilalt și cum se răspunde la ea. De aceea, intervenția terapeutică nu se reduce la exerciții de vocabular, ci presupune un proces mai amplu de modelare a comunicării funcționale, adică a acelui limbaj care nu este doar corect gramatical, ci și potrivit emoțional și relațional.

În acest demers, sprijinul unui logoped sau terapeut de limbaj este esențial. Prin jocuri de rol, exerciții ghidate, scenarii de viață cotidiană sau povestiri sociale, copilul învață pas cu pas ce înseamnă "să intri într-o conversație", "să aștepți rândul", "să recunoști când cineva glumește sau când e supărat". Aceste abilități nu se învață întotdeauna din imitație; uneori trebuie traduse, explicate, oferite cu blândețe, ca un limbaj străin care, odată înțeles, deschide lumea. Abordările terapeutice moderne pun accentul pe integrarea în contexte reale: interacțiuni în grupuri mici, feedback în timp real, sprijin pentru învățarea rutinei sociale, dar și încurajarea exprimării spontane. Pentru unii copii, e nevoie de structură și repetiție. Pentru alții, de modele clare și sigure. Dar pentru toți, e nevoie de răbdare, validare și de un mediu care să nu presupună automat ceea ce ei nu au învățat încă.

Copilul cu această tulburare nu trebuie grăbit, corectat mecanic sau etichetat. Are nevoie să fie însoțit. Nu cu exigență, ci cu înțelegere. Nu cu așteptări rigide, ci cu disponibilitatea reală de a construi o punte de legătură. Pentru că, la final, nu e vorba doar despre cum vorbim, ci despre cum ne simțim văzuți, înțeleși și primiți de ceilalți. Iar dacă limbajul relației este pentru unii mai greu de descifrat, datoria noastră este să îl facem mai clar, mai accesibil, mai uman.

Tulburarea de comunicare nespecificată

Această categorie este, practic, un spațiu diagnostic intermediar, o zonă de incertitudine clinică, dar una necesară și validă în contextul complexității dezvoltării limbajului la copii. Ce înseamnă, de fapt? Uneori, în practică, apar cazuri în care un copil:

• prezintă simptome evidente legate de comunicare (exprimare, interacțiune, receptivitate),

• dar nu îndeplinește toate criteriile pentru niciuna dintre tulburările de comunicare bine definite (ex: tulburare de limbaj, de fluență, pragmatică etc.),

• sau evaluarea este incompletă, fie pentru că este prea devreme, fie pentru că există dificultăți de observare sau testare (ex: copilul este nonverbal sau interacționează minim).

În astfel de situații, clinicianul poate folosi eticheta "tulburare de comunicare nespecificată" pentru a marca disconfortul real și impactul clinic, chiar dacă tabloul nu se încadrează (încă) într-un diagnostic specific. Când se aplică acest diagnostic? Când există dificultăți clinice clare în domeniul comunicării (social, profesional, familial), dar nu sunt îndeplinite toate criteriile pentru o tulburare de comunicare formală, sau nu există suficiente informații (ex: copilul este foarte mic, instabil emoțional, non-cooperant sau cu medii de dezvoltare diferite). Sau clinicianul alege în mod deliberat să nu specifice cauza pentru care criteriile nu sunt îndeplinite. Este un diagnostic temporar, folosit cu responsabilitate, și nu pentru a evita un diagnostic, ci pentru a proteja copilul și procesul terapeutic de o etichetare pripită. De ce e important? Este o etichetă de atenționare și urmărire. Ea semnalează că există o dificultate autentică ce afectează copilul și merită monitorizare sau intervenție, chiar dacă nu știm încă în ce categorie se încadrează exact. Uneori, copilul se dezvoltă și lucrurile devin mai clare – poate fi vorba de un diagnostic din spectrul autist, o tulburare de limbaj, una pragmatică sau o întârziere tranzitorie. "Tulburarea de comunicare nespecificată" este, de fapt, o formă de respect clinic: față de complexitatea copilului, de ritmul său de dezvoltare și de nevoia de a nu forța un diagnostic doar pentru a-l avea. Uneori, incertitudinea e un semn de grijă, nu de neputință.