Tulburarea de pronunție

11.09.2022

A spune clar ce simți poate părea un gest firesc. Dar pentru unii copii, acest act simplu devine o aventură dificilă, uneori tăcută. Ei nu se confruntă cu lipsa ideilor, ci cu distorsiuni subtile ale sunetului, cu bătălii între intenție și articulare. Tulburarea de pronunție este, în esență, o piedică între gând și voce, între ceea ce un copil știe și ceea ce ceilalți reușesc să înțeleagă.

Această dificultate nu are de-a face cu lipsa de efort sau cu deficit de inteligență. Este, mai degrabă, o altă cale a învățării, una pe care copilul o străbate cu răbdare, repetiții și, uneori, cu frustrare. Este important să învățăm să ascultăm nu doar ceea ce se aude clar, ci și ceea ce, încă, luptă să se articuleze.

Criterii de diagnostic

Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, ediția a 5-a, tulburarea de pronunție este definită prin următoarele criterii:

A. Dificultate persistentă în emiterea corectă a vorbirii, care afectează caracterul inteligibil al comunicării verbale sau împiedică transmiterea clară a mesajelor verbale.

B. Tulburarea determină limitări funcționale în comunicarea eficientă, ceea ce afectează participarea socială, performanța academică sau profesională, ori alte domenii importante ale funcționării individuale.

C. Debutul simptomelor are loc în perioada de dezvoltare timpurie.

D. Dificultățile nu pot fi atribuite unei afecțiuni congenitale sau dobândite (de exemplu, paralizie cerebrală, palatoschizis, hipoacuzie, traumatisme cerebrale), ori unei alte afecțiuni medicale sau neurologice.

Elemente de diagnostic

Emiterea clară a sunetelor presupune o coordonare fină între funcții motorii, senzoriale și cognitive. În cazul tulburării de pronunție, aceste mecanisme nu funcționează armonios. Copilul poate avea un vocabular bogat, o gândire coerentă, dar cuvintele rostite ajung denaturate la urechile celorlalți. Sunetele sunt inversate, omise sau înlocuite. În mod normal, astfel de substituții pot apărea în jurul vârstei de 2-3 ani, însă la un copil cu dezvoltare tipică, ele dispar până la 6-7 ani.

Tulburarea de pronunție este diagnosticată atunci când aceste dificultăți persistă și depășesc pragul dezvoltării normale, afectând claritatea comunicării. Evaluarea se bazează pe observația clinică, pe istoric, dar și pe teste standardizate care analizează inteligibilitatea vorbirii și capacitatea de articulare a fonemelor.

Elemente asociate care susțin diagnosticul

Această tulburare este frecvent întâlnită la copiii preșcolari și poate apărea izolat sau însoțită de alte tulburări de comunicare, cum ar fi tulburarea de limbaj sau întârzierea generală în dezvoltarea expresivă.

Există adesea un istoric familial de tulburări de vorbire sau de limbaj, ceea ce sugerează o posibilă componentă genetică. De asemenea, pot fi prezente dificultăți motorii fine, o stimă de sine scăzută sau evitarea comunicării în public. Copilul învață devreme că nu este înțeles. Și din acest sentiment se poate naște frustrarea, tăcerea sau retragerea.

Debut și evoluție

Primele dificultăți apar, de regulă, odată cu începerea vorbirii, în jurul vârstei de 2-3 ani. Este vârsta la care cuvintele prind formă, iar copilul experimentează cu sunete, silabe și combinații. În această perioadă, e normal ca pronunția să fie imperfectă. Dar pe măsură ce trece timpul, în mod natural, articularea se rafinează, iar vorbirea devine mai clară și inteligibilă pentru cei din jur.

DSM-5 menționează că majoritatea sunetelor vorbirii ar trebui să fie emise cu claritate până la vârsta de 7 ani. Majoritatea cuvintelor, conform dezvoltării tipice, trebuie să fie pronunțate cu acuratețe, în acord cu normele comunității lingvistice. Există, însă, și o tendință naturală de a întârzia învățarea anumitor sunete, mai ales cele considerate dificile: "l, r, s, z, ș, ț, ce, ci"

În general, aceste sunete se achiziționează complet până în jurul vârstei de 8 ani, cu o variație firească între copii. O pronunție greșită a unuia sau mai multora dintre aceste sunete înainte de această vârstă poate fi considerată o variație în limitele normalului. Abia atunci când greșelile persistă și afectează majoritatea vorbirii, vorbim despre o posibilă tulburare de pronunție.

Un exemplu frecvent este sigmatismul, pronunția incorectă a sunetelor s și z, care pot fi "suflate" (sigmatism lateral) sau "șuierate" excesiv (sigmatism frontal). Acestea pot fi însoțite de dificultăți în controlul fluxului de aer sau în poziționarea limbii. DSM-ul subliniază că majoritatea copiilor cu tulburare de pronunție răspund bine la tratament. Intervențiile logopedice susținute și adaptate vârstei pot duce la o ameliorare semnificativă.

Totuși, la unii copii, dificultățile se ameliorează în timp, dar nu dispar complet. În aceste cazuri, tulburarea poate persista până în adolescență sau chiar în viața adultă. Dacă este prezentă și o tulburare de limbaj alături de tulburarea de pronunție, atunci prognosticul devine mai rezervat, iar recuperarea mai lentă. De asemenea, DSM atrage atenția că această tulburare se poate asocia cu tulburările specifice de învățare, ceea ce necesită o evaluare amplă și multidisciplinară.

Tulburările de pronunție la copii sunt frecvent întâlnite în dezvoltarea limbajului și pot avea multiple forme. Cele mai des întâlnite sunt dislaliile, adică dificultățile de articulare a sunetelor, în absența unei cauze neurologice sau structurale majore. Iată câteva exemple concrete de tulburări de pronunție la copii:

1. Sigmatism (sunetul "S" sau "Ș")

Copilul pronunță greșit sunetul "S", înlocuindu-l, deformându-l sau omitându-l.

Exemplu: "soare" → "foare" sau "toare"
Variante:
- Sigmatism interdental: copilul scoate limba între dinți ("S" sună ca un șuierat distorsionat)
- Sigmatism lateral: sunetul "S" iese pe părțile laterale ale gurii

2. Rhotacism (sunetul "R")

Dificultăți în articularea corectă a sunetului "R", care poate fi:

înlocuit: "rățușcă" → "lățușcă"
omis: "roșu" → "oșu"
distorsionat: se aude un sunet nedefinit, gutural sau vibrat incorect

3. Lambdacism (sunetul "L")

Copilul pronunță greșit sau înlocuiește sunetul "L".

Exemplu: "lumină" → "rumină" sau "yumină"

4. Kappacism și gammacism (sunetele "C" și "G")

Greșeli în pronunția sunetelor guturale.

Exemplu: "casa" → "tasa" (kappacism)
"gaina" → "daina" (gammacism)

5. Jotacism (sunetul "J")

Exemplu: "joc" → "zoc" sau "șoc"

6. Polidislalie

Mai multe sunete sunt pronunțate greșit simultan.

Exemplu: copilul are dificultăți atât cu "R", cât și cu "S" și "L" – vorbirea devine greu inteligibilă.

7. Omiterea sunetelor

Uneori copilul nu înlocuiește, ci pur și simplu omite un sunet.

Exemplu: "cățel" → "ățel"
"pălărie" → "ăăie"

Important:

Aceste tulburări sunt considerate normale până la o anumită vârstă (4–5 ani), dar dacă persistă sau afectează comunicarea, intervenția logopedică este recomandată.

Factori de risc și prognostic

Un factor important este istoricul familial: copiii ai căror părinți sau frați au avut dificultăți de pronunție sunt mai predispuși să le dezvolte și ei. Factorii de mediu, lipsa unui model lingvistic clar, expunerea redusă la vorbire, lipsa interacțiunilor semnificative, pot agrava simptomatologia.

Prognosticul este, în general, favorabil dacă intervenția este timpurie, consecventă și adaptată nevoilor copilului. Cu sprijin logopedic, majoritatea copiilor reușesc să atingă o pronunție corectă până la finalul copilăriei.

Diagnostic diferențial

Conform DSM-5, tulburarea de pronunție trebuie diferențiată de:

Variațiile normale ale dezvoltării. Unele dificultăți de pronunție sunt frecvente în copilăria timpurie și dispar natural. Diagnosticul este pus doar dacă dificultățile persistă și interferează semnificativ cu comunicarea.

Pierderile de auz. Copiii cu hipoacuzie pot avea dificultăți în a percepe sunetele corect, ceea ce duce la pronunții distorsionate. Se recomandă testarea auditivă înaintea unui diagnostic.

Tulburările structurale, cum ar fi palatoschizisul (despicătura de palat) sau alte anomalii oro-faciale care afectează mecanica vorbirii.

Tulburările motorii ale vorbirii, de exemplu, disartria (afectare neuromotorie) sau dispraxia verbală (dificultate în planificarea mișcărilor necesare vorbirii). Acestea implică alte tipuri de afectare decât simpla articulare.

Tulburarea de limbaj, dacă dificultățile de pronunție apar împreună cu dificultăți în structura propozițiilor, vocabular sau înțeles, este posibil să ne aflăm în fața unei tulburări de limbaj, nu doar de pronunție.

În concluzie:

Tulburarea de pronunție nu este o lipsă de idei. Nu este lene, nici ignoranță. Este doar o altă cale de a ajunge la sunetele potrivite, un drum care are nevoie de răbdare, sprijin și înțelegere. Copiii care suferă de această tulburare nu au nevoie de etichete, ci de timp. De priviri care nu râd, de voci care îi așteaptă. De adulți care nu grăbesc vorbele, ci le încurajează să se formeze. Pentru că fiecare copil are o voce. Uneori, doar are nevoie de ajutor ca s-o articuleze limpede.