Tulburarea specifică de învățare

02.04.2022

Poate ai observat că cel mic evită să citească, se enervează când trebuie să scrie sau se blochează complet când vine vorba de matematică. Poate i s-a spus că "nu se concentrează", că "nu vrea" sau că "nu face suficient efort". Iar tu, ca părinte sau cadru didactic, te-ai întrebat în tăcere: Oare nu e altceva la mijloc? Tulburarea specifică de învățare nu înseamnă lene, lipsă de inteligență sau neatenție voită. Înseamnă că mintea copilului procesează informația diferit, că are nevoie de mai mult sprijin, nu de mai multă pedeapsă.

Este o tulburare de neurodezvoltare reală, recunoscută în toate ghidurile internaționale, inclusiv în DSM-5, iar atunci când este înțeleasă și abordată corect, ea nu mai definește viitorul copilului, ci doar explică de ce lucrurile au fost mai dificile până acum. Acest articol este o călătorie prin criteriile clinice, dar și prin empatia necesară pentru a sprijini acești copii. Pentru că nu e vorba doar despre "note", e vorba despre cum se simt în fiecare zi când trebuie să învețe.

Criterii de diagnostic (DSM-5)

Diagnosticul se bazează pe următoarele elemente esențiale:

A. Dificultăți de învățare și de utilizare a achizițiilor școlare, indicate prin prezența a cel puțin unuia dintre următoarele simptome, care persistă timp de cel puțin 6 luni:

Citirea cuvintelor este incorectă sau lentă, necesitând efort.
Dificultăți în înțelegerea sensului textului citit.
Dificultăți de pronunție a literelor sau silabelor.
Dificultăți de exprimare în scris (erori gramaticale, de punctuație, organizare deficitară).
Dificultăți în înțelegerea numerelor sau relațiilor matematice.
Dificultăți de raționament matematic (aplicarea conceptelor, rezolvarea de probleme).

B. Achizițiile școlare afectate sunt semnificativ sub nivelul așteptat pentru vârsta individului și interferează cu performanța academică, profesională sau socială.

C. Debutul are loc în anii școlari, deși dificultățile pot deveni mai vizibile în fața unor cerințe mai complexe.

D. Dificultățile nu sunt mai bine explicate de alte tulburări (deficiențe intelectuale, tulburări senzoriale, lipsa expunerii educaționale, tulburări neurologice majore).

Diagnosticul unei tulburări specifice de învățare nu se rezumă doar la identificarea unor dificultăți școlare. DSM-5 cere ca aceste dificultăți să îndeplinească un set clar de criterii (A–D) și apoi să fie urmate de o codificare specifică, în funcție de domeniul afectat:

1. Cititul. Când cuvintele nu se așază la locul lor
Unii copii se chinuie să recunoască literele, citesc lent, greșesc des sau nu înțeleg ce tocmai au citit. Aceasta este ceea ce DSM-5 numește tulburarea dezvoltării cititului, codificată 315.00 (F81.0).
În termeni populari, vorbim adesea despre dislexie, o dificultate specifică, de natură neurobiologică, care afectează recunoașterea cuvintelor, fluența lecturii și uneori și ortografia. Dislexia nu are legătură cu inteligența, dar poate lăsa urme adânci în stima de sine a copilului dacă nu este recunoscută la timp.

2. Scrisul. Când gândurile nu ajung corect pe hârtie
Copilul greșește ortografia, uită semnele de punctuație sau nu reușește să construiască propoziții clare, deși știe ce vrea să spună. Aceasta este tulburarea dezvoltării scrisului, codificată 315.2 (F81.81).
Uneori, copiii cu această dificultate au idei excelente, dar când vine momentul să le transpună în cuvinte scrise, totul devine o luptă cu gramatica, cu literele, cu spațiile goale de pe caiet. Profesorii pot interpreta greșit aceste semne ca lipsă de interes sau "neatenție", dar realitatea e mai subtilă.

3. Matematica. Când cifrele sunt un puzzle fără margini
Există copii care nu reușesc să memoreze tabla înmulțirii, se pierd în pașii unui calcul simplu sau inversează operațiile matematice. Este ceea ce DSM-5 numește tulburarea dezvoltării abilităților aritmetice, codificată 315.1 (F81.2).
Această formă poate fi descrisă popular ca discalculie; o dificultate de procesare numerică, care afectează raționamentul matematic, memoria formulelor și calculul corect. Nu e vorba de lene, ci de o altă modalitate de a percepe și organiza informațiile numerice.

Niveluri de severitate

Ușoară: Dificultățile sunt limitate la unul sau două domenii, iar individul poate funcționa cu sprijin moderat.
Moderată: Dificultățile sunt marcate, afectând în mod semnificativ performanța școlară sau activitățile zilnice, necesitând intervenții specializate.
Severă: Dificultăți grave în mai multe domenii, ce impun sprijin intensiv și personalizat; chiar și cu suport, persoana poate să nu finalizeze eficient sarcinile.

Elemente de diagnostic

Tulburarea specifică de învățare este o tulburare de neurodezvoltare cu origine biologică, ancorată în funcționarea atipică a unor circuite cerebrale implicate în procesarea limbajului scris, a simbolurilor sau a informației numerice. Nu este cauzată de lipsă de inteligență, lipsa accesului la educație sau voință, ci dintr-o interacțiune complexă între factori genetici, epigenetici și de mediu, care afectează abilitatea creierului de a percepe și prelucra eficient informații verbale sau nonverbale.

Diagnosticul presupune îndeplinirea mai multor criterii clinice clare:

1. Dificultăți persistente în dobândirea și utilizarea abilităților academice de bază (criteriul A)
Acestea pot include:
citirea lentă, inexactă sau greșită a cuvintelor;
dificultăți în înțelegerea sensului textelor citite;
erori frecvente în scriere (ortografie, punctuație, gramatică);
exprimare scrisă dezorganizată;
dificultăți în învățarea numerelor, a regulilor aritmetice sau a calculului;
raționament matematic slab.
Aceste dificultăți trebuie să fi fost prezente cel puțin 6 luni, în ciuda intervențiilor de corectare și sprijin educațional. La copii, ele se observă în sarcinile de citit, scris sau socotit. La adolescenți și adulți, se manifestă prin dificultăți persistente în sarcini academice sau profesionale ce presupun aceleași abilități.

2. Achizițiile academice sunt semnificativ sub nivelul așteptat pentru vârsta cronologică (criteriul B)
Copilul sau adultul are rezultate mult sub medie la teste standardizate, iar aceste dificultăți interferează semnificativ cu performanța școlară, munca sau activitățile cotidiene. Performanța academică nu corespunde potențialului intelectual estimat, fiind necesară susținere educațională constantă pentru menținerea unui nivel minim de funcționare.

3. Debutul are loc în perioada de școlarizare (criteriul C)
Chiar dacă unele dificultăți pot fi descoperite târziu, ele își au rădăcina în primii ani de școală, când încep să se formeze cititul, scrisul și raționamentul matematic. Aceste abilități nu se dezvoltă automat, în ciuda instruirii sau inteligenței normale.

4. Dificultățile nu pot fi explicate mai bine prin alte condiții (criteriul D)
Este esențial să excludem dizabilitățile intelectuale, tulburările neurologice, deficiențele de vedere/auz, lipsa de educație, barierele culturale sau lipsa limbii de predare. Tulburarea specifică de învățare apare la persoane cu IQ peste 70 și funcționare globală adecvată în alte domenii.
Această tulburare este diagnosticată nu pe baza unui singur test sau episod, ci printr-o sinteză complexă a:
istoricului medical și de dezvoltare;
rezultatelor testelor psihometrice standardizate;
performanței academice de-a lungul timpului;
observațiilor profesorilor;
dificultăților actuale întâmpinate în contexte reale: teme, examene, muncă.
Diagnosticul presupune o evaluare clinică amănunțită, de regulă interdisciplinară, care implică psihologul clinician, profesorul de sprijin, părintele și, bineînțeles, copilul sau adolescentul în cauză.

Elemente asociate care susțin diagnosticul

Tulburarea specifică de învățare nu apare peste noapte, ea își face simțită prezența discret, adesea în anii de grădiniță, sub forma unor dificultăți subtile care pot fi ușor confundate cu "lene", "neatenție" sau lipsă de maturizare. Un copil care vorbește târziu, are un vocabular restrâns, nu reține rimele sau se chinuie să recunoască literele poate trage primele semnale de alarmă. Cu toate acestea, aceste semne sunt adesea trecute cu vederea, până când dificultățile devin evidente în anii de școală.

DSM-5 subliniază faptul că, de cele mai multe ori, tulburarea specifică de învățare este precedată de un profil atipic al dezvoltării limbajului sau al atenției. Nu e neobișnuit ca ea să coexiste cu ADHD sau cu tulburări de limbaj, iar uneori chiar cu tulburări din spectrul autismului. Totuși, diagnosticul nu se pune doar pe baza acestor semne asociate, ci trebuie dovedit că dificultățile sunt persistente și interferează semnificativ cu funcționarea academică. Indivizii cu tulburare specifică de învățare tind să aibă un ritm de învățare lent, iar progresele obținute în urma intervențiilor sunt reale, dar necesită efort susținut. Acești copii pot părea "uituci", pot face inversiuni de litere, pot scrie greu sau pot evita temele care implică cititul sau matematica. Nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că le este mult mai greu decât colegilor lor.

Mai mult, DSM-5 atrage atenția că aceste dificultăți nu sunt cauzate de deficiențe intelectuale, deficiențe senzoriale (văz, auz), lipsă de motivație sau condiții sociale precare. Dimpotrivă, mulți copii cu tulburare specifică de învățare sunt inteligenți, curioși, creativi – doar că mintea lor procesează informația în mod diferit. Și au nevoie să fie înțeleși, nu corectați excesiv.

Prevalență

Tulburarea specifică de învățare nu este rară. De fapt, conform datelor din DSM-5, ea afectează între 5% și 15% dintre copiii de vârstă școlară, în funcție de metodele de evaluare și de sistemul educațional al fiecărei țări. Asta înseamnă că, în medie, într-o clasă obișnuită de 25 de elevi, cel puțin 1–3 copii ar putea avea dificultăți reale, persistente, care nu dispar prin "exercițiu" sau "mai multă atenție". Prevalența diferă, așadar, în funcție de contextul cultural, limbă, criteriile de diagnostic și gradul de acces la evaluare psihologică. În țările în care screening-ul este bine implementat, aceste tulburări sunt identificate mai devreme și tratate mai eficient. În altele, copiii ajung uneori la adolescență sau chiar la vârsta adultă fără un diagnostic clar, purtând în spate etichete dureroase – "leneș", "slab", "neatent" în loc de sprijin.

La adulți, datele statistice sunt mai vagi, dar se estimează că aproximativ 4% din populația generală poate avea o tulburare specifică de învățare nediagnosticată, ale cărei efecte continuă să influențeze funcționarea zilnică, inclusiv la locul de muncă sau în relațiile sociale. A înțelege cât de frecventă este această dificultate poate schimba modul în care privim copiii care nu țin pasul cu restul clasei. Nu toți copiii care "nu învață" au o problemă, dar dintre cei care au, mulți nu sunt văzuți. De aceea, conștientizarea și evaluarea corectă sunt esențiale.

Debut și evoluție

Tulburarea specifică de învățare nu apare dintr-o dată. Nu e un moment brusc, în care copilul "începe" să aibă dificultăți. Ea își face simțită prezența subtil, încă din primii ani de școală primară, uneori chiar din grădiniță dar devine vizibilă abia atunci când copilul este pus în fața cerințelor școlare concrete: să învețe să citească, să scrie, să calculeze. DSM-5 subliniază că debutul are loc în anii școlii elementare, când cerințele academice devin tot mai clare și presante. Deși copilul poate părea pregătit din punct de vedere intelectual sau afectiv, unele sarcini școlare devin în mod constant un obstacol. Nu doar "nu-i place matematica" sau "scrie urât". Este vorba despre dificultăți persistente, care apar în mod repetat, chiar și după exercițiu, explicații suplimentare sau meditații. La unii copii, pot apărea semnale timpurii chiar înainte de școală: dificultăți în a reține numele literelor, în a pronunța corect cuvintele, în a rima, în a recunoaște forme sau în a înțelege sensul jocurilor simbolice. Alteori, sunt observate probleme de coordonare motorie fină – care se reflectă apoi în scris.

Important este că tulburarea persistă de-a lungul întregii vieți, chiar dacă forma în care se manifestă se schimbă odată cu vârsta. La vârste mici, dificultățile pot însemna "nu poate citi fluent". La adolescenți, poate însemna că "înțelege greu texte complexe" sau "are dificultăți în redactarea unei lucrări coerente". La adulți, se poate traduce prin probleme la redactarea emailurilor, lentoare în citire sau o anxietate accentuată față de sarcinile academice sau profesionale. Manifestările pot fi și comportamentale: evitare, scăderea motivației, anxietate, uneori chiar comportamente opoziționale. Copilul "nu vrea să învețe" nu pentru că e rebel, ci pentru că a învățat că orice încercare vine cu eșec, rușine sau umilință.

Evoluția tulburării depinde de context, de calitatea intervențiilor, de sprijinul familiei și al școlii, de recunoașterea la timp. Cu sprijin adecvat, mulți copii se pot adapta, pot avea rezultate bune și pot trăi o viață echilibrată. Fără sprijin, pot ajunge să creadă că "nu sunt suficient de buni", cu un preț emoțional greu de măsurat.

Factori de risc și prognostic

Tulburarea specifică de învățare nu apare în vid. Deși fiecare copil are un parcurs unic, există anumiți factori care cresc probabilitatea ca aceste dificultăți să apară și să persiste în timp.

Factori de mediu
Unele condiții timpurii ale dezvoltării pot influența riscul. Prematuritatea, greutatea foarte mică la naștere sau expunerea prenatală la substanțe toxice (precum nicotina) sunt factori biologici documentați. De asemenea, accesul limitat la educație timpurie de calitate, lipsa stimulării cognitive sau un mediu familial stresant pot influența negativ dezvoltarea abilităților școlare.

Factori genetici și fiziologici
DSM-5 evidențiază o puternică agregare familială: tulburarea tinde să apară mai frecvent la copiii ai căror părinți sau frați au avut dificultăți similare, mai ales în citire, scriere sau calcul. Studiile arată că riscul este de 4–8 ori mai mare dacă există un istoric familial de dislexie sau discalculie. Acest tip de transmitere nu este întotdeauna vizibil, pentru că mulți adulți din generații anterioare au trecut neobservați sau au fost etichetați greșit ("leneș", "neatent", "dezinteresat").
Deși nu există un "marker biologic" clar, se consideră că diferențele în procesarea fonologică, memoria de lucru, viteza de procesare și funcțiile executive pot influența apariția tulburării. Acestea nu sunt semne de "boală" sau "deficiență", ci forme diferite de funcționare cognitivă care necesită adaptare.

Comorbidități și influența lor asupra evoluției
Evoluția tulburării este influențată de prezența altor condiții psihologice sau neurodezvoltative. Printre cele mai frecvente se numără:
ADHD (tulburarea de deficit de atenție/hiperactivitate),
Tulburările de limbaj (expresiv sau receptiv),
Tulburările anxioase,
sau tulburările de coordonare motorie.
Prezența acestor comorbidități poate face diagnosticul mai dificil și poate complica intervențiile, dar nu anulează șansa de progres.

Prognoză
Evoluția tulburării depinde de:
• gravitatea simptomelor,
• momentul identificării,
• calitatea intervenției,
• contextul educațional și familial.
Cu sprijinul potrivit, mulți copii își dezvoltă strategii compensatorii eficiente și pot atinge un nivel bun de autonomie și funcționare școlară. Fără intervenție, însă, riscul este de scădere a stimei de sine, izolare socială, absenteism școlar, iar în cazuri severe abandon școlar sau depresie în adolescență. Tulburarea specifică de învățare nu dispare, dar se poate transforma: în locul dificultăților brute de citire sau calcul pot rămâne urme subtile, oboseală crescută la sarcinile academice, dificultăți de organizare sau tendința de a evita activitățile care implică limbaj scris.

Elemente de diagnostic dependente de mediul cultural

Tulburarea specifică de învățare nu arată la fel peste tot în lume. Modul în care se manifestă poate varia semnificativ în funcție de limba vorbită, sistemul de scriere, dar și de normele culturale și educaționale ale țării în care trăiește copilul. Aceasta nu înseamnă că dificultățile sunt mai mici sau mai mari în funcție de cultură ci că trebuie înțelese în contextul specific al mediului în care copilul învață.

Limbajul și sistemul de scriere influențează forma simptomelor
De exemplu, în limba engleză, dificultatea poate apărea în recunoașterea și redarea sunetelor individuale ale cuvintelor, pentru că scrierea engleză este inconsistentă fonologic (ex.: "knight" nu se pronunță cum se scrie). În schimb, în limbi mai transparente fonologic, cum sunt spaniola sau germana, unde literele corespund mai clar sunetelor, dificultățile pot fi observate în alte forme, cum ar fi citirea lentă sau problemele de fluență. În limbi precum chineza, care are un sistem de scriere logografic, dificultățile pot apărea în recunoașterea și memorarea simbolurilor sau în scrierea ideogramelor, în locul dificultăților de asociere literă-sunet.

Evaluările trebuie adaptate culturii
DSM-5 atrage atenția că evaluarea unei tulburări specifice de învățare trebuie realizată cu teste adecvate cultural și lingvistic. Un copil imigrant care învață o limbă nouă nu trebuie confundat cu un copil cu tulburare de învățare ceea ce la prima vedere pare o dificultate, poate fi de fapt un proces normal de adaptare lingvistică.
În cazul persoanelor care învață limba engleză ca a doua limbă, de exemplu, se recomandă ca evaluarea să țină cont de:
nivelul de expunere la limba respectivă,
istoricul de limbaj în limba maternă,
și etapele tipice ale achiziției lingvistice.

Diferențele culturale în raportare și sprijin
În unele culturi, dificultățile de învățare pot fi stigmatizate, în timp ce în altele pot fi minimizate sau considerate o chestiune de "voință". Aceste diferențe pot întârzia diagnosticarea sau accesul la sprijin, mai ales în contexte socio-economice vulnerabile. Tulburarea specifică de învățare, așadar, nu este definită de performanța izolată a copilului, ci de raportarea acelei performanțe la mediul său cultural, educațional și lingvistic.

Elemente de diagnostic dependente de gen

Tulburarea specifică de învățare afectează atât băieții, cât și fetele. Totuși, în practică, băieții sunt diagnosticați mai frecvent iar acest lucru nu reflectă neapărat o prevalență mai mare, ci mai degrabă diferențe în felul în care se manifestă dificultățile și în modul în care sunt observate de către adulți.

De ce sunt băieții mai vizibili?
Conform DSM-5, băieții sunt mai predispuși să manifeste comportamente externalizante, cum ar fi:
agitația motorie,
opoziționismul,
evitarea vădită a sarcinilor școlare.
Astfel de comportamente atrag atenția profesorilor și părinților și duc mai repede la o evaluare psihologică.
În schimb, fetele tind să internalizeze dificultatea. Ele pot fi:
tăcute, anxioase, perfecționiste,
evită să ceară ajutor,
încearcă să compenseze prin efort excesiv.
Din această cauză, fetele cu tulburare specifică de învățare pot fi trecute cu vederea ani la rând. Uneori ajung la diagnostic abia în liceu sau chiar la universitate, când volumul sarcinilor devine imposibil de susținut fără strategii adecvate.

Impact emoțional diferit
Chiar dacă simptomatologia de bază este similară, impactul asupra stimei de sine și asupra sănătății emoționale poate varia. Fetele, mai ales cele care nu sunt diagnosticate, pot trăi un conflict interior constant între efortul depus și rezultatele slabe, ceea ce favorizează anxietatea, autocritica și perfecționismul. În schimb, băieții pot primi mai des etichete precum "neascultător" sau "problema clasei", ceea ce duce la sentimente de frustrare, excludere și, uneori, abandon școlar timpuriu.

Ce avem de învățat din asta?
Genul nu determină dacă o persoană are sau nu o tulburare specifică de învățare, dar poate influența cum se exprimă dificultatea, cum este interpretată și când este diagnosticată. De aceea, este esențial ca specialiștii să fie atenți nu doar la comportamentele "vizibile", ci și la semnalele tăcute, efortul disproporționat, evitarea discretă, anxietatea față de sarcinile scrise. Tulburările de învățare nu discriminează, dar societatea uneori … da. Tocmai de aceea, un diagnostic corect și o evaluare empatică pot face diferența între o copilă "care se descurcă cum poate" și o adolescentă care înflorește, în sfârșit, când i se oferă sprijinul potrivit.

Consecințe funcționale ale tulburării specifice de învățare

Ce se întâmplă când copilul simte că "oricât ar încerca, nu poate"

Tulburarea specifică de învățare nu afectează doar performanța școlară, ea atinge în mod profund stima de sine, dezvoltarea socio-emoțională și parcursul de viață. Un copil care, în ciuda eforturilor constante, nu reușește să țină pasul cu colegii săi poate ajunge să creadă că este "prost", "leneș" sau "defect" deși inteligența lui este complet intactă.

În plan academic, dificultățile de învățare duc adesea la:

Performanțe școlare sub nivelul potențialului cognitiv
Note mai slabe
Dificultăți în finalizarea studiilor
Rate mai mari de abandon școlar

În plan psihologic și social:

Nivel crescut de disconfort psihologic (rușine, anxietate, frustrare)
Stima de sine scăzută
Posibil izolare socială, mai ales când colegii sau profesorii nu înțeleg dificultatea
Vulnerabilitate crescută la tulburări de dispoziție (anxietate, depresie)

În planul vieții adulte:

Rată mai mare de șomaj sau locuri de muncă sub nivelul de competență
Venituri mai mici
Acces redus la învățare pe tot parcursul vieții
Riscuri mai mari de tulburări de sănătate mintală, în special atunci când dificultățile au fost ignorate sau ridiculizate

Cercetările arată că abandonul școlar este un factor major de risc pentru sănătatea mintală. Tinerii care se simt "lăsați în urmă" în copilărie ajung adesea să nu își mai caute locul în lume. De aceea, intervenția timpurie este esențială, cuvintele unui dascăl empatic sau sprijinul unui psiholog pot face diferența între o traumă și o transformare.

Cu sprijinul potrivit (planuri educaționale individualizate, adaptări școlare, terapie), copiii cu tulburare specifică de învățare pot ajunge adulți funcționali, capabili și încrezători. Nu trebuie să "reparăm" copilul, ci să reparăm felul în care mediul răspunde nevoilor lui.

Diagnostic diferențial
Pentru a nu confunda dificultatea cu dizabilitatea
Tulburarea specifică de învățare se distinge de alte condiții clinice care pot afecta performanța școlară. Este esențial să identificăm corect sursa dificultăților, pentru a oferi copilului sprijinul potrivit. Mai jos sunt principalele distincții:

1. Variațiile normale în achizițiile școlare
Nu orice dificultate la citit sau calcul înseamnă tulburare. Unii copii progresează mai lent din motive ce țin de:
metodele de predare inadecvate
expunerea redusă la limbaj
oportunități educaționale scăzute
lipsa stăpânirii limbii în care se face școlarizarea
Dacă un copil nu a avut acces echitabil la învățare, este firesc ca performanțele sale să fie mai slabe și acest lucru nu trebuie confundat cu o tulburare de neurodezvoltare.

2. Dizabilitatea intelectuală (tulburarea de dezvoltare intelectuală)
La copiii cu dizabilitate intelectuală, dificultățile școlare sunt globale și afectează majoritatea ariilor de funcționare. În schimb, în tulburarea specifică de învățare, IQ-ul este în limite normale (peste 70-75), iar dificultățile sunt focalizate (de ex., doar la citit, scris sau aritmetică).
Important: dacă dificultățile sunt mai mari decât ne-am aștepta în raport cu nivelul de inteligență, atunci se poate adăuga un diagnostic de tulburare specifică de învățare, în comorbiditate cu dizabilitatea intelectuală.

3. Dificultăți de învățare cauzate de tulburări neurologice sau senzoriale
Copiii cu afectare neurologică (de exemplu, AVC în copilărie, traumatisme, deficite vizuale sau auditive severe) pot avea dificultăți de învățare secundare acestor condiții. În acest caz:
dificultățile sunt explicate de afecțiunea neurologică
diagnosticarea unei tulburări de învățare se face doar dacă performanțele sunt semnificativ mai slabe decât ce ar fi de așteptat în ciuda sprijinului medical și educațional

4. Tulburările neurocognitive
La adulți, dificultățile apărute brusc sau progresiv (ex. tulburări cognitive majore, demențe) pot afecta achizițiile școlare sau profesionale. Diferența? În tulburarea specifică de învățare:
dificultățile sunt prezente încă din copilărie, în perioada dezvoltării
nu este vorba despre un declin al abilităților, ci despre o întârziere sau limitare a dezvoltării inițiale

5. Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD)
ADHD poate afecta indirect performanțele școlare, din cauza:
lipsei de concentrare
impulsivității
neliniștii motorii
Însă în ADHD dificultățile nu se referă în mod specific la achiziții școlare, ci mai degrabă la utilizarea haotică a resurselor cognitive. Dacă sunt prezente dificultăți clare, persistente, legate de citit, scris sau calcul, se pot pune ambele diagnostice, ceea ce se întâmplă des.

6. Tulburările psihotice
În schizofrenie sau alte psihoze, pot apărea dificultăți de concentrare sau procesare cognitivă, dar ele apar în contextul unui declin global și rapid. În tulburarea specifică de învățare:
simptomele apar în copilărie
sunt stabile în timp
nu se asociază cu elemente psihotice (halucinații, idei delirante)
În concluzie: diagnosticul diferențial este esențial pentru a nu eticheta greșit un copil. Tulburarea specifică de învățare nu se pune doar pentru că "nu învață bine" ci doar atunci când dificultățile persistă, sunt neexplicate de alte tulburări și afectează funcționarea în mod real și susținut.

Comorbidități

Când o tulburare rar vine singură

Tulburarea specifică de învățare nu apare, de cele mai multe ori, în izolare. Ea coexista frecvent cu alte tulburări ale neurodezvoltării sau ale sănătății mintale, iar această asociere poate influența profund modul în care copilul funcționează, învață și se simte în propria piele.

Tulburările de neurodezvoltare
Cele mai frecvente comorbidități sunt cu:
ADHD – copilul poate fi agitat, neatent, impulsiv, iar aceste trăsături pot masca sau agrava dificultățile de învățare.
Tulburările de comunicare – în special cele care afectează limbajul receptiv și expresiv, făcând procesul învățării și mai anevoios.
Tulburarea de coordonare a dezvoltării (DCD) – când dificultățile motrice afectează scrisul de mână, copierea, sau alte sarcini motorii fine.
Tulburările din spectrul autist – unde rigiditatea cognitivă, sensibilitățile senzoriale sau interesele restrânse pot impacta învățarea convențională.

Tulburările de sănătate mintală
Copiii și adolescenții cu tulburare specifică de învățare sunt mai vulnerabili la:
tulburări de anxietate, mai ales anxietate de performanță sau fobie școlară
tulburări depresive, în special dacă dificultățile nu sunt înțelese și copilul se simte inferior sau etichetat ca "leneș"
tulburări bipolare, în cazuri mai rare, dar care pot influența negativ efortul de învățare prin oscilațiile de dispoziție

Ce trebuie reținut?
Faptul că un copil are și ADHD și dificultăți la citit nu înseamnă automat că diagnosticul de învățare trebuie exclus. Din contră, dacă sunt îndeplinite criteriile pentru ambele, se pot stabili ambele diagnostice. DSM-5 subliniază clar: prezența unei alte tulburări nu anulează diagnosticul de tulburare specifică de învățare atâta timp cât dificultățile legate de achiziții (citit, scris, calcul) sunt clare, persistente și neexplicate altfel.

Importanța evaluării complete
În practica clinică, este esențială o evaluare detaliată, care să țină cont de:
istoricul dezvoltării copilului
funcționarea în mai multe domenii
rezultatele testării psihologice
observațiile din mediul educațional
Abia pe baza acestora, psihologul clinician poate decide dacă dificultățile sunt expresia unei tulburări unice sau a mai multora, suprapuse.
În concluzie: comorbiditățile nu sunt o complicație, ci o realitate clinică. Ele ne ajută să înțelegem copilul în întregime – și să construim intervenții mai potrivite și mai blânde. Pentru că fiecare copil e mai mult decât un diagnostic – e o poveste de înțeles, nu o problemă de rezolvat.

Câteva lucruri dovedite științific despre tulburările specifice de învățare:

Dislexia nu are legătură cu inteligența. Un studiu longitudinal realizat de Shaywitz et al. (2003) la Universitatea Yale a arătat că dislexia apare la copii cu nivel de inteligență normal sau peste medie. Dificultățile nu reflectă "lipsă de capacitate", ci un mod diferit de procesare fonologică.
Sursa: Shaywitz, S.E. et al., 2003, "Neural systems for compensation and persistence: young adult outcome of childhood reading disability"
Intervenția timpurie contează enorm. Potrivit meta-analizei făcute de Galuschka et al. (2014), intervențiile educaționale fonologice și multisenzoriale (precum Orton-Gillingham) sunt cele mai eficiente în tratarea dislexiei.
Sursa: Galuschka, K. et al., 2014, "Effectiveness of treatment approaches for children and adolescents with reading disabilities"
Discalculia afectează 3–6% dintre copii. Studiile europene (Butterworth, 2005) estimează că discalculia are o prevalență de 3–6%, fiind la fel de frecventă ca dislexia, dar mult mai puțin recunoscută.
Sursa: Butterworth, B. (2005). "Developmental dyscalculia".
Comorbiditatea. Cercetările arată că aproximativ 30–50% dintre copiii cu tulburare specifică de învățare au și ADHD (Mayes & Calhoun, 2006).
Sursa: Mayes, S. D., & Calhoun, S. L. (2006). "Learning, attention, writing, and processing speed in typical children and children with ADHD, reading disabilities, and dyslexia".

Cuvintele care nu se așază la locul lor, dar totuși merită ascultate

Concluzie

Un copil care nu reușește să scrie corect. Altul care nu citește nici în clasa a patra cum o făceau colegii lui în a doua. Un altul care face totul bine… până când apare matematica. Și de aici, o cascadă: rușine, frustrare, note mici, lacrimi, uneori chiar un "nu mai vreau să merg la școală" spus în șoaptă, seara, înainte de culcare. În spatele acestor dificultăți nu e întotdeauna lipsă de voință, nici neatenție, nici lene, uneori în spatele lor este o tulburare specifică de învățare, sau mai multe. Iar ce e important să știm e că ele NU sunt un capăt de lume. Nu înseamnă că acel copil nu e inteligent, din contră. Înseamnă doar că învață altfel, că are nevoie de alt tip de sprijin, că are o arhitectură cognitivă diferită.

DSM-5 e clar și riguros, dar viața copilului nu e făcută din paragrafe și coduri de diagnostic. Viața lui e făcută din dimineți la școală, din dictări cu roșu, din priviri ale colegilor și din modul în care se simte când nu reușește ce ceilalți reușesc. De aceea, diagnosticul corect e doar începutul. Abia de acolo începe munca: sprijinul educațional, emoțional, psihologic, pedagogic. Relația cu părinții, relația cu sine.

Ce funcționează?

Programele de intervenție timpurie, adaptate tipului de dificultate.
Terapia psihologică, acolo unde anxietatea sau rușinea încep să pună stăpânire.
Răbdarea profesorilor, uneori singura punte între un copil și viitorul lui.
Și părintele care nu renunță, care nu spune "nu-i de capul lui", ci caută, învață, întreabă.

Și poate că la final, acel copil nu va scrie perfect, poate că nu va iubi matematica niciodată, dar va ști că e în regulă așa cum e. Că există loc și pentru el în lumea asta care încă apreciază prea mult viteza și prea puțin efortul invizibil. Și poate că, într-o zi, va deveni adultul care știe exact cum să ajute un copil ca el.